Amintiri

Într-o lume în care timpul se încolăcea ca o frunză uscată, doi străini se întâlniră într-un loc uitat de vreme. Erau ca două note muzicale care se căutau într-un concert cosmic. Fiecare cu povestea sa, fiecare cu cicatrici ascunse sub hainele vieții.

El, un poet al trecutului, purta în ochi amintiri de stele și răsărituri de soare. Ea, o pictoriță a prezentului, avea culorile universului în părul ei. Se întâlniră într-o cafenea veche, cu ferestre aburite și mese de lemn cioplit. Lumina caldă a lămpilor se strecura printre umbrele lor, iar privirile se ciocniră ca două comete în cădere liberă.

"Nu este normal să ne vedem," spuse el, cu glasul său adânc și melancolic. "Nu este normal să ne auzim, să ne simțim. Tot ce reprezintă cele trei puncte este o inscenare a oamenilor din trecut."

Ea îl privi, cu ochii ei verzi ca smaraldul. "Dar poate că normalitatea este doar o convenție. Poate că noi suntem excepția care își găsește drumul în haos."

Și așa începu dansul lor, în jurul cuvintelor nespuse și al tăcerilor încărcate de semnificații. El îi recită poezii în miez de noapte, iar ea îi pictă pe pânza sufletului ei. Împreună, se pierdură într-un labirint de sentimente, uitând de timp și spațiu.

Dar, așa cum toate poveștile au un sfârșit, și ei se desprinseră unul de altul. El plecă în căutarea altor stele, iar ea rămase cu amintirea culorilor lui. Într-o zi, poate, se vor reîntâlni, când timpul va fi doar o iluzie și normalitatea va fi doar o poveste uitată.

Și astfel, cele trei puncte rămân înscenate în inimile lor, ca o melodie neterminată, așteptând să fie cântată din nou.