Oma la 38+...

În orașul agitat, unde ecranele străluceau mai puternic decât stelele, trăia un tânăr pe nume Andrei. El era cunoscut printre prieteni ca "Shakespeare modern", nu pentru că scria sonete, ci pentru că înțelegea profunzimea cuvintelor rostite.  În fiecare seară, în fața telefonului, se întreba: a te înmuia sau nu este o metaforă ? Sau era dilema din străbuni lăsată? Andrei lucra într-o agenție de marketing. Filtrul vieții lui nu stătea în poze cu el în vacanțe exotice sau în recenzii la restaurante scumpe. Nu, filtrul era mult mai simplu și brutal: "ce scriu oamenii despre tine după ce te întâlnesc, dar mai ales după ce îți vorbesc." Și el știa prea bine că vorbele pot fi mai puternice decât orice fotografie. Într-o zi, colega lui, Maria, i-a spus: — Andrei, știi că abuzul e o normalitate? Nu vreau să știu ce ești, ci ce poți tu face. El a rămas tăcut. Știa la ce se referă — la compromisurile mărunte, la micile trădări de sine pe care le acceptăm zi de zi. Dar Andrei ...

Într-un oraș cenușiu, unde clădirile înalte păreau să atingă norii, trăiau oamenii techilizați și câinii maidanezi care nu au ce mânca, nu au unde dormi și le este foame, somn și frig. Oamenii, uitaseră de lumea din jur. Nu mai vorbeau între ei, nu mai simțeau frigul sau foamea altora. Trăiau într-o bulă digitală, convinși că totul este bine. În schimb, câinii maidanezi cutreierau străzile, căutând un colț de căldură, un os aruncat. În ochii lor se citea o tristețe adâncă, o foame care nu era doar a trupului, ci și a sufletului. Erau generația celor care nu a trecut prin nici o greutate și cu toate astea au hotărât să aibă viața câinilor maidanezi care nu au ce mânca, nu au unde dormi și le este foame, frig și somn cu comportamente primitive din lumea a șasea. Într-o seară, un bătrân ieși din blocul său. Era din pilonul doi, dintr-un timp în care oamenii știau să muncească, să construiască, să se ajute. Se uită la tinerii care treceau pe lângă el, cu gândul techilizati și viitorul tris...