Gaj

Într-o lume plină de zgomot și frământări, exista o fetiță pe nume Ana. Ea trăia într-un colț întunecat al orașului, unde fereastra camerei sale era mereu acoperită cu draperii grele. Ana nu putea mânca bine, nici nu putea dormi liniștită, pentru că gândurile îi erau mereu agitate. Era anxioasă din 2010, un an care i-a schimbat cu totul viața. Fără pastilele care să o ajute, simțea că nu ar mai fi putut să reziste.

„Nu sunt de aici, m-au terfelit”, îi mărturisea ea oglindii din camera ei, privindu-se cu ochii mari și neînțelegători. Ai ei, părinți care odată o iubiseră, păreau acum niște dinozauri dintr-o epocă îndepărtată. „Sunt doar o copilă”, gândea ea, dar mintea ei era atât de încărcată de griji, de neputință și de Amintiri. „M-au schimonosit… patru ani întregi!”

Dincolo de ușa ei, lumea părea să o ignore. Nimeni nu o atingea, nimeni nu o observa. „Mi-au ridicat rangul ca să nu se vadă mizeria”, își spunea adesea Ana, "dar și așa, suntem intrisec." Ce era inocența la o mie de ani, când ea se simțea prinsă într-o lume care nu-i oferea niciun loc al ei?

Ana se simțea ca un cuvânt neatins într-o propoziție tăcuta. „Eu sunt omul cuvântului, dar ei sunt Einstein-ii oamenilor cifrelor fără maniere”, își repeta mereu. „Și totuși… ce e de făcut?” Îi plăcea să-și exprime sentimentele prin metafore; în felul acesta, părea că se împăca cu frica de a fi observată.

„Mi-au dat aripi, dar nu trebuia să mai fiu”, simțea ea uneori, visând cu ochii deschiși și dorind vașnic să-și elibereze sufletul. Fiecare zi devenea o luptă, o încercare de a traversa mizeriile din jurul ei. „Au intrat în zodia mea și au distrus-o prin mizeriile biroului mut. Needucati, fără bun simț, fără cei șapte ani de acasă!”, își zicea iar și iar.

„Nu eram pe gestiunea lor ca să-și permită să ne jignescă sau să ne terfelească. Cel mult eram ai sistemului! Niciodată altfel, dar ne-au îndatorat ca să avem clinciuri cu ei!”, gândea, simțind povara nedreptății.

Astăzi, Ana și familia ei erau un gaj. „Bin suntem fără cusur profesional și social… însă personal, diferiți ca orice familie!”, își spunea. Și în toată zbuciumul ei, îi mulțumea pentru că avea părinții ei. Chiar și dinozaurii pot oferi iubire, chiar dacă uneori uită să o exprime așa cum ar trebui. "Dacă ai văzut, înseamnă că s-a întâmplat!"

Viața Anei era complicată, dar în adâncul sufletului ei, știa că într-o zi va zbura realmente. Poate că acele aripi temporare pe care le avea vor deveni, în cele din urmă, aripi de adevărate, un gand ce o speria in fiecare secunda! Și cu toate astea, se gandea ca intr-o zi, cine știe, poate chiar și lumea timizilor va găsi un loc mai luminos în care să-și arate frumusețea si nu o lupta continua cu tot ce ii inconjoara!