Venerică

Într-un sătuc pierdut între nori și vise, locuia un tânăr pe nume Ion, care se întreba adesea: „Cât să fii?” În mintea lui, această întrebare nu era una simplă, ci o călătorie în sine.

 Ion își imagina cum fiecare an din viața sa era o scară pe care urca cu încercare, iar fiecare treaptă reprezenta o nouă experiență învățată.

Într-o zi, pe când Ion privea cerul, a auzit o voce. Era „Nu-mi spui tu”, o figură misterioasă ce părea a personifica secretul adevărului. 

Această entitate frumoasă strălucea în nuanțe de albastru, purtând o mantie a întunericului. „Cum poți învăța dacă nu îți pui întrebări?” îl întrebă.

„Învăț”, răspunse Ion, puțin confuz, dar dornic să înțeleagă vocile din jur ce îi ofereau lecții și provocări, fiecare cu mesaje ascunse.

 „Nu sunt de aici,” spuse Ion, simțind cum universul îi răspundea sub forma acestei entități care nu părea să facă parte din lumea lui. „Dar eu sunt parte din tine”, șopti figura enigmatică.

Pe măsură ce Ion își continua călătoria, a întâlnit „Nimic Nou”, o prezență palidă, cu ochi adânci plini de nostalgie.

 „Fără momente trăite, nu există amintiri,” îi spuse aceasta. Ioan simțea cum inima lui se deschide pentru a primi fiecare lecție, fiecare poveste.

Într-un final, Ion se simțea acoperit de o poveste adâncă, de un fior care îi străbătea ființa. A început să zică: „Văd, aud, simt... tot ce este în jurul meu.Este viață, este învățătură, este tot ceea ce sunt.” 

Cu fiecare pas, tânărul se descoperea pe sine, conștient că fiecare personificare era o parte a drumului lui si a oamenilor din jurul lui.