Evangeline

Într-un oraș uitat de vreme, între clădiri dărăpănate și parcări abandonate, trăia Evangeline, o tânără ce visa la o lume mai bună. 

Aceasta lupta cu gândul că poate s-a îndrăgostit de cine nu trebuie și că viața ei nu avea să se schimbe vreodată. “Dacă nu m-am îndrăgostit de cine trebuie! Asta este!” își zicea mereu, privindu-se în oglindă, dar, în adâncul sufletului ei, simțea că destinul era scris în stele și că odată și odată avea să-i vină rândul.

Evangeline era sensibilă la suferința din jurul ei. Viața în oraș ascundea lacune mari: persoanele cu dezabilități erau lăsate deoparte, defunctii păreau mai mulți decât cei vii, iar oamenii fără adăpost umpleau străzile cu poveștile lor triste. 

Asistând la suferința lor, inima ei se umplea de compasiune. “Altfel, să vă ferească sfinții și Maica Precista,” îngăduia ea, știind că nu există formula magică ce ar putea să schimbe aceste realități.

În fiecare zi, se străduia să facă o diferență, chiar și cu gesturi mici. “Mai bine așa decât denaturatii în timpul a 8 ore de lucru din topul icebergului!” gândea ea, refuzând să se lase atrasă de superficialitățile care o înconjurau. “Nu fac punți cu așa ceva, nu-mi patez zodia pentru nimic în lume!” spunea adesea, neclintită în principiile ei.

Cu toate acestea, ea simțea cum societatea era plină de provocări care îi întunecau lumina. “Să mă subclaseze avorturile esuate ale societății?? Niciodată!” striga Evangeline în gând, războinică în fața nedreptății. 

Femeile din jurul ei, unele cu moravuri ușoare, deveniseră mame, dar pentru ea, acest rol nu putea fi umbrit de trecutul lor. “Cum îndrăzniți??” gândea, cu un amestec de furie și tristețe pentru acelea care trăiau din alegeri regretabile.

Între timp, Evangeline se lupta și cu propriile dileme, întrebându-se de ce unele persoane păreau privilegiate, în timp ce altele erau condamnate la un regim strict de nepăsare și suferință. “De ce ei sunt privilegiati și noi suntem în regim strict??” se întreba, căutând răspunsuri într-o lume plină de contradicții.

Dar în ciuda tuturor dificultăților, o speranță neclintită persista în inima ei, asa ca Evangeline visa la o lume unde fiecare voce ar fi fost auzită, fiecare poveste spusă, iar fiecare om ar fi meritat o a doua șansă. 

Cu fiecare zori de zi, decide să fie acea voce, să lupte pentru cei care nu aveau puterea să se facă auziți. 

Cu curajul și determinarea ei, Evangeline își croia drumul prin întuneric, căutând lumina, fiindcă, în cele din urmă, poate că și ea era, în felul ei, destinată să schimbe cursul lucrurilor. “Este scris în stele,” își aminti. “Și eu voi scrie povestea mea.”