Vremisme

Într-un mic oraș, unde tradiția și modernitatea se împleteau, se vorbea despre o colecție cu totul aparte. Se făcea colecția de „nu te vrem”  formandu-se astfel o comunitate ciudată, cunoscută sub numele de „Vremisme” ce aveau obsesia neobișnuită de a colecționa respingerile si refuzurile tuturor prețuindu-le ca o perlă rară.

Oamenii se strângeau la intrarea unei moschei vechi, unde se păzea cu atenție acest loc sacru. Deși cei din jur erau curioși, nu le păsa deloc de cei care îsi faceau aparitii misterioase.

Insa, un tânăr, pe nume Alex, a decis să afle mai multe, hotărât să descopere adevărul. Dar, pe măsură ce se apropia de grupul adunat, a realizat că toți vorbeau despre ceva diferit. “Concentrează-te, Alex!”, își șoptea el în gând, încercând să nu se mai indeparteze de la scopul său.

In acest timp, oamenii vorbeau despre vremurile în care trăiau ca in vremisme, un cuvânt inventat pentru a exprima absurditatea și confuzia generală. Aici, se făcea o colecție de „nu te vrem-uri,” unde fiecare cetățean avea dreptul să-și exprime nemulțumirea față de orice sau oricine. 

Era haos. Unii spuneau „nu te vrem” unor idei administrative, în timp ce alții protestau pentru că străjerii tradiționali ai satului „Nu le pasă de noi,” murmurau cei mai tineri. 

În mijlocul acestui tumult, Ana visa să schimbe lucrurile. „Stiati ca dați aripi?” repeta ea oriunde mergea, încercând să mobilizeze comunitatea. Dar lumea îi răspundea: „Concentrează-te pe lucruri realiste, Ana. Nu mai visa!” 

Într-o zi, în timpul unei adunări, un bărbat s-a ridicat și a spus: „Nu asta am spus când am propus soluții, de ce ma ignorati?” O femeie a intervenit: „Nu asta am întrebat. Răspunsurile voastre sunt pe lângă subiect.” 

Apoi, apare Elias, un visător cu o inimă mare, el era diferit de localnici, plin de speranță și idei insă, oricât de mult încerca să se integreze, primea doar priviri reci și cuvinte aspre.

„Nu te vrem aici!”, îi spuneau ei, adăugând încă un „nu te vrem” la colecția lor, dar lui Elias nu-i păsa el știa că are ceva valoros de oferit.

Intr-o zi, a observat vechea moschee, cu zidurile crăpate. A văzut în ea o metaforă pentru orășelul Vremisme: frumos, dar deteriorat de negativitate.

Elias a decis să acționeze. A început să vorbească cu oamenii, să le împărtășească viziunea sa, să le arate frumusețea din jurul lor. Însă, de fiecare dată, era întâmpinat cu aceleași replici:

„Nu asta am spus!”

„Nu asta am întrebat!”

„Nu mai divaga!”

„Concentrează-te pe concret!"

„Nu te vrem!”

Însă, Elias nu s-a lăsat descurajat. A continuat să vorbească, să inspire, să ofere speranță. 

Într-o zi acesta a întâlnit un grup de copii, "sufletul orășelului", care se jucau în apropierea moscheii. Le-a vorbit despre visurile lor, despre potențialul lor, despre cum pot schimba lumea.

„Voi puteți da aripi acestui orășel!”, le-a spus Elias, iar

copiii, cu inimile lor neîntinate de negativitate, l-au ascultat cu atenție vazand în Elias un prieten, un mentor, un om care credea în ei.

Împreună, au început să curețe moscheea, să repare zidurile, să planteze flori în jurul ei transformand astfel locul într-un simbol al speranței, al schimbării, al acceptării.

Și astfel cei trei Alex, Ana si Elias si-au dat seama că, poate, colecția de „nu te vrem” nu era atât de valoroasă pe cât credeau intelegand că acceptarea, speranța și dragostea sunt mult mai prețioase.

Alex a învățat că, de multe ori, ceea ce căutăm nu se află în răspunsuri precise, ci în drumul pe care-l alegem să-l parcugem chiar dacă se intalnea cu oamenii „nu te vrem”, intr-un final acesta a găsit o comunitate care, în mod paradoxal, îl voia în mijlocul ei.

Ana, acum știa că schimbarea vine încet, dar hotărât. Așa că, chiar dacă era prinsa între vremisme și conflicte, ea a continuat să creadă că, într-o zi, vor găsi o cale să trăiască mai bine împreună.

Astfel asa a incetul cu încetul, oamenii din Vremisme au început să observe schimbarea iar bucuria din ochii copiilor si frumusețea lucrurilor au devenit ulterior speranța care se răspândea în aer.