Proscriṣii

Într-un colț uitat al orasului, unde umbrele nopții se prelungeau peste zidurile scorojite, trăiau proscrișii. Nu erau criminali în sensul clasic, ci oameni vulnerabili, aruncați la marginea societății de un sistem administrativ opac și nemilos. 

Pentru ei, "este despre cui i se nimerește, nu cui i se potrivește", o sentință crudă ce le pecetluise soarta. Printre ei se afla și Ana. "Sunt moartă de doi ani", șoptea ea adesea, nu în sens literal, ci ca o constatare a dispariției ei din registre, a ștergerii identității sale.

Aceasta fusese scoasă din sistem fără drept de apel, o eroare birocratică transformată în condamnare la inexistență. Acum, supraviețuia din mila celorlalți proscriși, o fantomă într-un oraș care nu o mai recunoștea.

În serile lungi, ca o palidă încercare de a alunga deznădejdea, proscrișii se adunau în jurul unui foc improvizat. Uneori, încercau să se distreze. "Se joacă leapșa", spunea un bătrân cu un zâmbet trist, referindu-se la eterna fugă de autorități, la evitarea privirilor acuzatoare. 

Alții încercau un joc improvizat de "ping pongul primilor", aruncând cu pietre mici spre niște cutii goale, o parodie amară a competiției sociale.

Un alt proscris, un bărbat trecut de șaptezeci de ani, se lupta cu o tuse seacă. Unul dintre tinerii din grup îl ironiza: "Ești octogenar și se aude ca acrosezi? De ce faci asta... nu ai ce bea, nu ai ce manca?". Vorbele erau aspre, dar ascundeau o disperare comună.

Maria, o femeie cu privirea stinsă, izbucni brusc: "Pentru tine femeile sunt vaci de muls până le bagati in pamant!". Era o acuzație veche, un ecou al nedreptăților suferite, al marginalizării duble pe care o resimțeau multe dintre ele. "Sunteti misogini si taiati din firul vietii noastre.", continua ea, vocea îi tremura de furie și neputință.

Un bărbat tăcut și retras, a cărui minte părea să plutească într-un vid, murmură: "Cum e sa iti stea mintea-n loc cum mi-a stat mie timpul". Fusese declarat incapabil și deposedat de orice drept, lăsat să se descompună lent, ca o mașinărie ruginită.

Sofia, o femeie puternică, dar cu sufletul cicatrizat, îl privi pe unul dintre tinerii agitați, care gesticula nervos. "Esti isteric din cauza secundei doi sau esti isteric prin definitie si ai nevoie de pastile si terapie?", îl întrebă ea cu o voce aspră, dar în care se simțea și o urmă de compasiune. Știa prea bine cum disperarea putea să se manifeste în fel și chip.

Ana, care până atunci stătuse tăcută, cu ochii pierduți în flăcări, rosti cu o voce stinsă: "Am mutit de durere". Era adevărat. Suferința o amuțise, o transformase într-o prezență tăcută, o umbră a ceea ce fusese.

Bătrânul care glumise despre leapșa oftă adânc. "Nici pe lumea celalata nu aveti ce manca si ce bea si o sa va cautati vaci peste tot ca sa va aranjeze!", spuse el cu amărăciune, un ultim rechizitoriu la adresa celor care îi condamnaseră la această existență precară.

În acea comunitate a proscrișilor, legați de aceeași soartă nedreaptă, supraviețuirea era o luptă constantă. Erau invizibili pentru sistem, dar prezenți unii pentru ceilalți, o dovadă tăcută a erorilor și a cruzimii unei societăți care uitase de umanitate în favoarea cifrelor și a regulilor rigide.