Terfelită

Într-un orășel mic și uitat de lume, trăia o femeie pe nume Mara, cunoscută de toată lumea drept o femeie liniștită. Dar pentru ea, acest titlu era mai degrabă o etichetă aruncată de cele care, la rândul lor, o făceau să se simtă inferioră. „M-au făcut femeie de toleranță niște isterice. Cum au îndrăznit?”, gândea adesea, gătind cu migală în micul ei restaurant, așezat într-o colțișor de lume.

Grădina nelumească din spatele restaurantului era locul ei de refugiu, plină de flori ciudate și plante rare pe care le îngrijea cu drag. Acolo, timpul se oprea în loc, iar toate grijile păreau să dispară cu fiecare petală care înflorea. 

Fiecare plantă avea o poveste, iar Mara nu se sătura să le asculte. Era locul unde putea să fie ea însăși, departe de comparațiile neloiale ale altor femei care o judecau nefondat și mincinos.

„Am muncit, n-am stat”, răsunau cuvintele ei în minte, cu un ton hotărât. Era determinată să nu se lase descurajată de vorbele celor din jur. Deși uneori viața lor, era despre cum reușeau să trăiască fără frici, mai ales fără frica de a fi judecați știind că, în adâncul sufletului, „aparținem unor lumi diferite”. 

Mara îi privea pe aceștia cu o admirație și ușoară indiferență dar în același timp și cu un sentiment de superioritate în fața calmului și echilibrului ei lăuntric.

Dar într-o zi, când soarele răsărea timid, a decis să organizeze o mică întâlnire în grădina nelumească. A invitat câteva dintre femeile care o făcuseră „femeie de toleranță” gândindu-se că poate, printr-o conversație sinceră, ar putea să înțeleagă de ce ele se simțeau îndreptățite să claseze orice mișcă în jurul lor.

Așezate pe iarbă, cu ceai și prăjituri, discuțiile au început timid. Dar, pe măsură ce poveștile au fost împărtășite, fiecare dintre ele și-a dat seama că, deși păreau să vină din lumi atât de diferite, toate aveau în comun dorința de a fi acceptate și iubite. 

Mara a propus să-și împărtășească viziunea despre putere nu despre inferioritate, iar la finalul serii, râsetele au umplut grădina, iar eticheta „istericelor" a început dispară și așa cum florile din grădina ei creșteau diverse și frumoase, la fel și sentimentele umane erau variate, fiecare dintre ele meritând un loc sub soare. 

În timp, Mara a realizat că, deși lumea era plină de comparații neloiale, ea avea puterea să schimbe perspective, nu doar ale ei, ci și a altora și astfel întreaga experiență a reușit să dărâme propriile prejudecăți și să reducă distanța dintre oameni, transformând grădina nelumească în locul unei frumoase prietenii și al unei acceptări reciproce dincolo de supoziții și răutăți ieftine.